[III—1] Bastiat. Harmonies Economiques. 2-ème édition, Paris, 1851
Istoria economiei politice moderne se încheie cu Ricardo și cu Sismondi — doi autori diametral opuși, dintre care unul scrie în limba engleză, iar celălalt în limba franceză exact așa cum începe ea pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu Petty și Boisguillebert. Lucrările de economie politică de după ei se reduc fie la compendii eclectice, sincretice în stilul scrierilor lui J. St. Mill 2, fie la o elaborare mai profundă a unor domenii izolate, cum ar fi, de pildă, „History of Prices“ de Tooke 3 și în genere lucrările englezești mai recente despre circulație — singurul domeniu în care s-au făcut efectiv noi descoperiri, întrucît lucrările despre colonizare, proprietate funciară (și diferitele ei forme), populație etc. se deosebesc de lucrările anterioare, la drept vorbind, numai printr-o mai mare abundență de material —, fie la reluarea vechilor controverse economice în fața unui public mai larg și pentru soluționarea practică a unor probleme de actualitate cum este aceea a liberului-schimb și a protecționismului, fie, în sfîrșit, la accentuarea tendențioasă a orientărilor clasice, ca, de pildă, Chalmets față de Malthus, Gülich față de Sismondi și, într-un anumit sens, Mac-Culloch și Senior (în lucrările lor din tinerețe) față de Ricardo. Este în întregime o literatură de epigoni: reluarea unor teorii cunoscute, dezvoltarea mai accentuată a formei, însușirea mai largă a materialului, vehemența expunerii, popularizarea, rezumarea, elaborarea detaliilor, lipsa unor faze pregnante și decisive ale analizei, inventarierea vechiului, de o parte, și hipertrofia amănuntului, de alta.
Excepție fac, pe cît se pare, numai scrierile americanului Carey și ale francezului Bastiat, dintre care ultimul recunoaște că se sprijină pe cel dintîi. Amîndoi își dau seama că adversarii economiei politice [burgheze] — socialismul și comunismul — își găsesc premisa teoretică chiar în lucrările economiei politice clasice, îndeosebi în lucrările lui Ricardo, care trebuie considerate ca expresia ei ultimă și cea mai desăvîrșită. De aceea, atît unul cît și celălalt consideră necesar să declare greșită și să atace expresia teoretică pe care societatea burgheză a dobîndit-o istoricește în economia politică modernă și să demonstreze armonia relațiilor de producție acolo unde economia politică clasică a descris în mod naiv antagonismul lor. Mediul național cu totul diferit, ba chiar diametral opus, în cadrul căruia scriu Carey și Bastiat trezește totuși în ei aspirații identice.
Carey este singurul economist original din America de Nord. El aparține unei țări în care societatea burgheză nu s-a dezvoltat pe baza feudalismului, ci a început de la ea însăși; în care ea nu apare ca rezultat al unei mișcări care a durat secole de-a rîndul și care a supraviețuit vechii societăți, ci ca punctul de plecare al unei noi mișcări, iar statul, spre deosebire de toate formațiunile naționale anterioare, a fost din capul locului subordonat societății burgheze, producției burgheze, și n-a putut formula niciodată pretenția de a fi un scop în sine în care însăși societatea burgheză, îmbinînd în sine forțele de producție ale Lumii vechi cu uriașele bogății naturale ale Lumii noi, s-a dezvoltat în proporții nemaiîntîlnite pînă acum și cu o nemaivăzută libertate de mișcare; în care societatea a depășit considerabil tot ce s-a făcut pînă acum pentru [III—2] stăpînirea forțelor naturii și în care, în sfîrșit, antagonismele societății burgheze însăși apar doar ca momente efemere.
Ce poate fi mai firesc decît ca relațiile de producție în cadrul cărora această imensă lume nouă s-a dezvoltat atît de vertiginos, atît de uimitor și atît de reușit, să fie considerate de Carey drept relații normale și eterne ale producției și schimbului social, care în Europa (și îndeosebi în Anglia, care pentru el întruchipează Europa) nu sînt decît stînjenite și perturbate de îngrădirile moștenite de la perioada feudală? Ce poate fi mai firesc decît ca în ochii lui Carey aceste relații să apară drept relații pe care economiștii englezi le observă, le reproduc și le generalizează numai într-o formă denaturată și falsificată, confundînd, după părerea lui Carey, denaturările accidentale ale acestor relații cu caracterul lor imanent?
Critica pe care o face el teoriei engleze a proprietății funciare, salariului, populației, contradicțiilor de clasă etc. se reduce la a opune condițiile americane celor engleze. După părerea sa, în Anglia societatea burgheză nu are o formă pură, nu corespunde noțiunii ei, nu este adecvată sieși, și de aceea noțiunile economiștilor englezi despre societatea burgheză nu pot fi nicidecum expresia corectă, nedenaturată a unei realități pe care nu o cunosc.
Efectul stînjenitor pe care-l au asupra relațiilor fireşti ale societății burgheze influențele tradiționale, neizvorîte din sînul ei înseși se reduce la Carey, în ultimă analiză, la influența pe care statul o exercită asupra acestei societăți, la imixtiunea lui și la depășirea de către el a atribuțiilor lui. De pildă, este în firea lucrurilor ca salariul să crească o dată cu creșterea productivității muncii. Dar dacă observăm că realitatea nu corespunde acestei legi, este necesar — indiferent dacă e vorba de Hindustan sau de Anglia — să facem abstracție de influențele cîrmuirii, de impozite, de monopoluri [de stat] etc. Considerate în sine, adică fără a se ține seama de influențele exercitate de stat, relațiile burgheze vor confirma efectiv întotdeauna, zice el, legile armonioase ale economiei politice burgheze. În ce măsură înseși aceste influențe de stat, datoria publică, impozitele etc. izvorăsc din relațiile burgheze, și de aceea în Anglia, de pildă, ele nu se datoresc nicidecum feudalismului, ci, dimpotrivă, destrămării și înlăturării lui, in ce măsură apoi, chiar în America de Nord, o dată cu centralizarea capitalului, crește si puterea guvernului central — acestea sînt lucruri pe care Carey, firește, nu le cercetează.
În timp ce Carey, combătîndu-i pe economiștii englezi, relevă astfel gradul mai înalt de dezvoltare a societății burgheze în America de Nord, Bastiat, combătîndu-i pe socialiștii francezi, relevă gradul mai scăzut de dezvoltare a societății burgheze în Franța. [Adresîndu-se socialiștilor francezi, el exclamă:] Voi credeți că vă revoltați împotriva legilor societății burgheze, [dar o faceți] într-o țară în care înfăptuirea acestor legi nu a fost niciodată îngăduită! Voi cunoașteți aceste legi numai în firava lor formă franceză și considerați drept formă imanentă a lor ceea ce nu este decît denaturarea lor național-franceză. Priviți cum stau lucrurile în Anglia! La noi, în Franța, este necesar ca societatea burgheză să fie eliberată de cătușele pe care i le pune statul. Voi însă vreți să înmulțiți aceste cătușe. Obțineți mat întîi ca relațiile burgheze să existe la noi într-o formă pură, și după aceea vom mai sta de vorbă. (Bastiat are dreptate aici în măsura în care în Franța, ca urmare a structurii ei sociale specifice, sînt considerate drept socialism multe lucruri care în Anglia țin de sfera economiei politice), Carey însă, al cărui punct de plecare este emanciparea americană a societății burgheze de sub tutela statului, încheie cerînd intervenția statului pentru ca dezvoltarea pură a relațiilor burgheze să nu fie tulburată, cum se întîmplă de fapt în America, de influențe exterioare. El este protecționist, în timp ce Bastiat este adept al liberului-schimb.
Armonia legilor economice apare în lumea întreagă ca lipsă de armonie și germenii acestei lipse de armonie îl frapează pe Carey chiar și în Statele Unite. De unde provine acest fenomen straniu? Carey îl explică prin acțiunea distructivă pe care o exercită pe piața mondială Anglia, în tendința ei de a-și asigura monopolul industrial. Inițial relațiile engleze au fost denaturate în interiorul țării datorită falselor teorii ale economiștilor englezi. Acum Anglia [III—3], ca forță dominantă pe piața mondială, tulbură armonia relațiilor economice externe ale tuturor țărilor lumii. Această lipsă de armonie este reală, și nu este bazată doar pe înțelegerea subiectivă a economiștilor.
Pentru Carey Anglia reprezintă din punct de vedere economic ceea ce Rusia reprezintă din punct de vedere politic pentru Urquhart. Armonia relațiilor economice se bazează, după părerea lui Carey, pe cooperarea armonioasă dintre oraș și sat, dintre industrie și agricultură. După ce a distrus această armonie fundamentală înăuntrul țării, Anglia o sfarmă acum prin concurența ei pretutindeni pe piața mondială și devine astfel elementul distructiv ai armoniei generale. Unica pavăză împotriva acestei concurențe o pot constitui taxele vamale protecționiste, această măsură națională împotriva acțiunii distructive a marii industrii engleze. Ultimul refugiu al „armoniilor economice“ îl constituie, așadar, statul, pe care Carey îl stigmatizase inițial ca unicul tulburător al acestei armonii.
Pe de o parte, Carey apare aici din nou ca exponent al dezvoltării naționale a unei țări determinate, și anume a Statelor Unite, ca exponent al opoziției lor față de Anglia și al concurentei dintre ele şi Anglia. El o face într-o formă naivă, sugerînd Statelor Unite să distrugă industrialismul propagat de Anglia, dezvoltîndu-l mai rapid la ele acasă, cu ajutorul taxelor vamale protecționiste. Lăsînd la o parte această naivitate, vedem că armonia relațiilor de producție burgheze sfîrșește la Carey printr-o totală lipsă de armonie, acolo unde ele apar într-o arenă grandioasă, pe piața mondială, unde ating un nivel de dezvoltare grandios ca relații între țări producătoare. Toate relațiile care i se par armonioase înăuntrul unor hotare naționale determinate, precum și în forma abstractă de relații generale ale societății burgheze — concentrarea capitalului, diviziunea muncii, munca salariată etc. — se dovedesc a fi la el nearmonioase acolo unde se manifestă sub forma lor cea mai dezvoltată, sub forma lor de piață mondială, ca relații interne care generează dominația engleză pe piața mondială și care, ca efecte distructive, sînt o consecință a acestei dominații.
Dezvoltarea este armonioasă atunci cînd într-o țară producția patriarhală cedează locul producției industriale și cînd procesul de destrămare care însoțește această dezvoltare este considerat numai sub aspectul său pozitiv, dar devine nearmonioasă atunci cînd marca industrie engleză distruge formele de dezvoltare patriarhale sau mic burgheze sau alte forme de dezvoltare aflate pe o treaptă inferioară — ale unei producții naționale străine. Concentrarea capitalului înăuntrul unei țări și acțiunea dizolvantă a acestei concentrări în cadrul aceleiași țări i se înfățișează numai sub aspectul pozitiv. Dar monopolul capitalului englez concentrat și acțiunea sa dizolvantă exercitată asupra capitalurilor naționale de proporții mai reduse ale altor popoare sînt nearmonioase. Ceea ce n-a înțeles Carey este că aceste nearmonii de pe piața mondială nu sînt decît ultimele expresii adecvate ale acelor nearmonii care, ca relații abstracte, se fixează în categoriile economice și care pe scara cea mai redusă posedă o existență locală.
Nu e de mirare deci dacă, pe de altă parte, Carey uită cu desavîrșire conținutul pozitiv al acestor procese de destrămare în condițiile manifestării lor depline pe piața mondială, adică uită singurul aspect pe care-l observă el la categoriile economice, considerate sub forma lor abstractă, sau la relațiile reale din cadrul unei țări sau alteia, din care aceste categorii au fost deduse prin abstractizare. De aceea, acolo unde relațiile economice apar în fața lui în adevărul lor, adică în realitatea lor universală, el trece brusc de la optimismul său principial la un pesimism iritat și denunțător. Această contradicție constituie originalitatea scrierilor lui și le conferă o semnificație autentică. El este deopotrivă de american atât în a sa afirmare a armoniei în cadrul societății burgheze, cît și în afirmarea nearmoniei acelorași relații în manifestarea lor pe piața mondială.
La Bastiat nu găsim nimic din toate acestea. Armonia relațiilor proprii societății burgheze apare la el ca o transcendență care începe tocmai acolo unde se sfîrșesc hotarele Franței și care există în Anglia și în America. Aceasta nu este decît forma ideală a relațiilor nefranceze, anglo-americane, creată de imaginația lui, și nu forma reala a relațiilor societății burgheze așa cum i se înfățișează ele în propria sa țară. De aceea, în timp ce la el armonia nu decurge nicidecum din plenitudinea unei vii intuiri a realității, ci, dimpotrivă, reprezintă produsul plat, emfatic al unei sărăcăcioase și încordate gîndiri contradictorii, unicul moment al realității este la el dezideratul ca statul francez să renunțe la frontierele sale economice.
Carey vede contradicțiile proprii relațiilor economice de îndată ce acestea apar pe piața mondială ca relații engleze. Bastiat, la care armonia nu apare decît în închipuire, începe să vadă înfăptuirea ei numai acolo unde sfîrșește Franța și unde toate componentele disparate din punct de vedere național ale societății burgheze, eliberate de sub tutela statului, se concurează reciproc. Dar însăși această din urmă armonie a sa — și totodată premisă a tuturor armoniilor sale anterioare, imaginate — (nu este decît) un deziderat care abia trebuie realizat printr-o legislație concepută în spiritul liberului schimb.
[III—4] De aceea, dacă Carey, — facem total abstracție de valoarea științifică a cercetărilor sale — are cel puțin meritul de a fi exprimat într-o formă abstractă vastele relații americane și chiar în opoziție cu cele din lumea veche, la Bastiat singurul substrat real ar putea fi caracterul neînsemnat al relațiilor franceze, care-și trădează prezența pretutindeni în „armoniile“ sale. Un asemenea merit însă e de prisos aici, deoarece relațiile existente într-o țară atît de veche cum e Franța sînt destul de bine cunoscute, și nu este de loc necesar ca ele să fie cunoscute pe o asemenea cale ocolită și negativă. De aceea (în ceea ce privește) economia politică Carey este bogat în cercetări conștiincioase, ca să zicem așa, în probleme ca cea a creditului, a rentei etc., în timp ce Bastiat nu are altă preocupare decît aceea de a răstălmăci în spirit apologetic cercetări ce se lovesc de contradicții; ipocrizie de apologet.
Generalitatea lui Carey este universalism yankeu. Franța și China îi sînt deopotrivă de apropiate. El se manifestă mereu ca un om care stă cu un picior pe coasta Oceanului Pacific și cu celălalt pe coasta Oceanului Atlantic. Generalitatea lui Bastiat înseamnă ignorarea tuturor țărilor. Ca yankeu autentic, Carey adună de pretutindeni mormane de material pe care i le oferă lumea veche, dar nu pentru a cunoaște spiritul imanent al acestui material și a-i recunoaște astfel dreptul la o viață proprie, ci pentru a-l folosi ca sursă de exemple moarte, ca material indiferent, prelucrîndu-l pentru propriile sale scopuri, spre a dovedi cu ajutorul lui tezele abstrase de el din unghiul de vedere al yankeului. De aici mania lui de a cutreiera toate țările, folosirea necritică a unui vast material statistic și o erudiție de catalog. Bastiat, dimpotrivă, ne oferă o istorie fantezistă, ne oferă abstracția sa cînd sub formă de raționament, cînd sub formă de evenimente ipotetice care nu s-au petrecut nicicînd și nicăieri. El procedează ca teologul care tratează păcatul cînd ca o lege a naturii umane, cînd ca istoric a păcatului originar.
Amîndoi sînt de aceea la fel de istorici și antiistorici. Dar neistorismul lui Carey este actualul principiu istoric al Americii de Nord, în timp ce neistorismul lui Bastiat nu este decît o reminiscență a metodei de generalizare care era proprie gînditorilor francezi din secolul al XVIII-lea. De aceea Carey se caracterizează prin maniera difuză și neînchegată în care-și expune ideile, iar Bastiat prin prețiozitate și gîndire formal-logică. La Bastiat găsim cel mult platitudini exprimate sub formă de paradoxuri și șlefuite ca fațetele unui cristal. Carey începe cu cîteva teze generale, adoptate ca premise teoretice. Urmează o îngrămădire de material brut adus în sprijinul acestor teze. Dar conținutul lor rămâne complet neprelucrat. La Bastiat însă, cu excepția cîtorva exemple locale sau a cîtorva fenomene normale, fantezist ajustate, din viața Angliei, întregul material constă numai din tezele generale ale economiștilor.
Principalul adversar al lui Carey este Ricardo, și în genere economiștii englezi moderni; adversarii lui Bastiat sînt socialiștii francezi.
. . . . . . . . . .
[III—5] Iată principalele teze ale lui Bastiat:
1) Toți oamenii tind spre un venit fix, spre un fixed revenue.
{Bastiat aduce un exemplu pur francez: fiecare om tinde să devină slujbaș sau să facă din fiul său un slujbaș (vezi cartea lui Bastiat, p. 371).}
Salariul este o formă fixă de retribuire a muncii (p. 376) și de aceea reprezintă o foarte perfecționată formă de asociere, în a cărei formă inițială predomină elementul „aleatoriu“, întrucît aici „toți membrii asociației beneficiază de toate șansele și sînt expuși tuturor riscurilor întreprinderii“ [p. 380].
{ „Dacă capitalul își asumă singur riscul, retribuția muncii se fixează sub denumirea de salariu. Dacă însă munca vrea să-și asume toate urmările favorabile și nefavorabile ale vreunei întreprinderi, retribuția capitalului se separă și se fixează sub denumirea de dobîndă“ (p. 382; alte considerații pe această temă vezi la p. 382—383). }
Dar, continuă Bastiat, dacă inițial în situația muncitorului predomina elementul aleatoriu, în sistemul muncii salariate stabilitatea situației lui nu este încă destul de asigurată. Sistemul muncii salariate reprezintă
„o treaptă intermediară care desparte aleatoriul de stabilitate“ (p 384).
Această ultimă treaptă se atinge
„prin aceea că în zilele cînd are de lucru muncitorul face economii, pentru a avea cu ce să-și satisfacă trebuințele la bătrînețe sau în caz de boală“ (p. 388).
Această treaptă se dezvoltă cu ajutorul „societăților de ajutor reciproc“ (ibid.) și, în sfîrșit, cu ajutorul „casei de pensii a muncitorilor“ 5 (p. 393).
(Așa cum, după părerea lui Bastiat, omul pornește de la nevoia de a deveni slujbaș, tot astfel el își încheie viața cu satisfacția de a primi o pensie).
Ad. 1. Chiar dacă tot ce spune Bastiat despre caracterul fix al salariului ar fi just, încadrarea salariului în categoria veniturilor fixe nu ne-ar oferi nimic pentru cunoașterea caracterului specific al salariului, a modului său caracteristic de a fi determinat. Aceasta n-ar fi decît sublinierea unuia din aspectele salariului, comun lui și celorlalte surse de venituri — și nimic altceva. Firește că pentru avocatul care vrea să demonstreze superioritatea sistemului muncii salariate, asta ar fi totuși ceva. Dar pentru economistul care vrea să înțeleagă specificul acestei relații în toată amploarea ei, asta n-ar însemna nimic. A fixa o determinație unilaterală a cutărui raport, a cutărei forme economice și a-i cînta ditirambi în opoziție cu determinația opusă — acest procedeu avocățesc și apologetic uzual este cît se poate de caracteristic pentru rezonerul Bastiat.
Așadar, ni se recomandă să punem, în loc de „salariu“, „stabilitatea venitului“. Nu este oare stabilitatea venitului ceva bun? Nu-i place oare fiecărui om să conteze pe ceva sigur? Și mai cu seamă fiecărui meschin filistin francez, acest „homme toujours besogneux *1, cu umilele lui aspirații și sentimente? În același mod a fost apărată și iobăgia, și poate cu mai mult drept.
Dar și teza contrară ar putea fi și a fost într-adevăr susținută. Se poate pune semnul egalității între salariu și nestabilitate în sensul înaintării dincolo de un anumit punct. Cui nu-i place să înainteze, în loc să rămînă pe loc? Atunci ce poate fi rău într-un raport care face posibile șansele unui progres infinit în sensul prosperității burgheze? E foarte firesc că chiar la Bastiat munca salariată apare în altă parte ca nestabilite. Numai datorită nestabilității, datorită unor schimbări în situația sa, poate muncitorul să înceteze a fi muncitor salariat și să devină capitalist, cum vrea Bastiat.
Așadar, munca salariată este bună pentru că înseamnă stabilitate; este bună pentru că înseamnă nestabilitate; este bună pentru că nu e nici una, nici alta, ci și una și alta în egală măsură. Există oare vreun raport care, redus la o determinație unilaterală și privit sub aspectul pozitiv și nu negativ al acestei determinații, să nu se dovedească a fi ceva bun? Pe o asemenea abstracție se sprijină orice pălăvrăgeală reflectivă, orice apologetică, orice sofistică filistină.
După această remarcă preliminară de ordin general, trecem la teoria propriu-zisă a lui Bastiat.
(Mai remarcăm doar, în treacăt, că dijmașul din departamentul Landes pomenit de Bastiat (la p. 378—379), această biată ființă care întrunește în ea nefericirea muncitorului salariat și vicisitudinile soartei micului capitalist, ar putea într-adevăr să se simtă fericit dacă i s-ar acorda un salariu fix).
„Istoria descriptivă și filozofică“ 6 a lui Proudhon cu greu s-ar putea compara cu „istoria descriptivă și filozofică“ a lui Bastiat, adversarul lui Proudhon. Potrivit teoriei lui Bastiat, forma inițială de asociație, în care toți membrii acesteia împart între ei toate șansele și riscurile hazardului, este urmată de o altă treaptă, superioară și liber acceptată de ambele părți (III—VI) pe care remunerarea muncitorului devine fixă. Nu ne mai oprim aici asupra atît de genialei idei care presupune existența capitalistului, de o parte, și a muncitorului, de alta, pentru ca abia după aceea să deducă apariția raportului dintre capital și munca salariată ca urmare a unei convenții între capitalist și muncitor.
Forma de asociație în care muncitorul este expus tuturor incertitudinilor hazardului în procurarea celor necesare traiului, în care toți producătorii sînt deopotrivă expuși acestor incertitudini și care — așa cum teza precede antiteza — precede nemijlocit munca salariată, în condițiile căreia remunerarea muncii devine fix stabilă, această formă reprezintă, după părerea lui Bastiat, acel stadiu al societății în care pescuitul, vînătoarea și păstoritul constituie formele de producție și de schimb dominante. Așadar, inițial există pescarul, vînătorul, păstorul nomad, iar apoi muncitorul salariat. Unde și cînd a avut loc această trecere istorică de la starea de semisălbăticie la starea modernă? În cel mai bun caz — în „Le Charivari“ 7.
În istoria reală munca salariată ia naștere din destrămarea sclaviei și a iobăgiei sau din distrugerea proprietății comune, cum s-a întîmplat la popoarele orientale și la cele slave, iar în forma ei adecvată, creatoare de epocă și înglobînd întreaga existență socială a muncii, se naște din dispariția economiei corporative, a societății împărțite în stări sociale, a muncii în gospodăria naturală și a venitului în natură, din industria practicată ca ramură auxiliară a agriculturii, din mica agricultură feudală etc. În toate aceste treceri realmente istorice, munca salariată apare ca destrămare, ca distrugere a unor relații în cadrul cărora munca era fixată în toate momentele ei: în ceea ce privește venitul ce-i revine, conținutul ei, locul efectuării ei, volumul ei etc. Munca salariată apare, așadar, ca o negare a fixităţii muncii și remunerării ei. Trecerea directă de la fetișul africanului la „ființa supremă“ 8 a lui Voltaire, sau de la echipamentul de vînătoare al unui sălbatic nord-american la capitalul Băncii Angliei nu este atît de absurdă și de antiistorică ca trecerea de la pescarul lui Bastiat la muncitorul salariat.
(în afară de aceasta, în toate aceste procese de dezvoltare nu găsim nici urmă de schimbări liber consimțite, provenite dintr-un acord comun al părților).
Această construcție istorică, în care Bastiat își reprezintă fals sub formă de eveniment real plata sa abstracție, își găsește o demnă completare în teza finala a lui Bastiat, în care societățile de ajutor reciproc și casele de economii din Anglia apar drept ultimul cuvînt al sistemului muncii salariate și ca o rezolvare a tuturor antinomiilor sociale.
În istoria reală, așadar, trăsătura caracteristică a muncii salariate o constituie nefixitatea, adică ceva diametral opus construcției lui Bastiat. Dar cum a ajuns el în genere la construirea fixității ca determinație atotcompensatoare a muncii salariate? Și cum a ajuns el la tentativa de a prezenta istoricește munca salariată, în această determinare, ca formă superioară de remunerare a muncii în alte tipuri de societate sau de asociație?
Toți economiștii, cînd vorbesc despre raportul existent între capital și munca salariată, între profit și salariu și caută să-i demonstreze muncitorului că el nu are nici un drept de a pretinde să participe la șansele de cîștig, și în general cînd vor să-l liniștească pe muncitorul nemulțumit de rolul sau subordonat în raport cu cel al capitalului, se prevalează întotdeauna de faptul că, spre deosebire de capitalist, lui îi este asigurată o anumită fixitate a venitului, mai mult sau mai puțin independentă de marile riscuri ale capitalului. Tot astfel îl consolează Don Quijote pe Sancho Pansa spunîndu-i că, deși mănîncă bătaie de la toată lumea, în schimb nu e obligat să fie viteaz. Prin urmare, o determinație pe care economiștii o atribuie muncii salariate în opoziție cu profitul este transformată de Bastiat într-o determinație a muncii salariate în opoziție cu formele anterioare ale muncii și considerată de el ca un pas înainte în comparație cu remunerarea muncii în cadrul acestor relații anterioare. O platitudine strecurată într-un raport existent și servind la consolarea uneia din laturile lui și la împăcarea ei cu cealaltă latură este smulsă de d-l Bastiat din acest raport și transformată în fundament istoric al înseși apariției acestui raport.
Economiștii spun: în raportul dintre salariu și profit, dintre muncă salariată și capital, avantajul fixității revine muncii salariate.
D-l Bastiat declară: fixitatea, adică una din laturile raportului dintre salariu și profit, constituie fundamentul istoric al apariției muncii salariate (sau constituie un atribut al salariului în opoziție nu cu profitul, ci cu formele anterioare de remunerare a muncii), deci și fundamentul istoric al apariției profitului, adică fundamentul istoric al apariției întregului raport.
Astfel, o platitudine privind o latură a raportului dintre salariu și profit se transformă la el pe nesimțite în fundament istoric al întregului raport. Aceasta se datorește faptului că mintea sa e mereu preocupată de socialism, care apoi îi apare pretutindeni ca prima formă de asociație. Avem aici un exemplu care arată ce importanță capătă sub pana lui Bastiat platitudinile apologetice care în raționamentele economiștilor ocupă, de regulă, doar un loc secundar.
[III—7] Să revenim la economiști. În ce constă această fixitate a salariului? Oare salariul este invariabil fix? Aceasta ar contrazice în mod flagrant legea cererii și ofertei, care constituie baza determinării nivelului salariului. Nici un economist nu neagă oscilațiile salariului, creșterile și scăderile nivelului lui. Mai departe, este oare salariul independent de crize? Sau de folosirea mașinilor, care fac ca munca salariată să devină superfluă? Sau de diviziunea muncii, care o transferă dintr-o ramură în alta? A afirma așa ceva ar fi o erezie și de aceea nici nu se afirmă.
Ceea ce se afirmă în această privință se reduce la aceea că, în medie pe o anumită perioadă, salariul se menține la un anumit nivel mediu, adică pentru întreaga clasă muncitoare se stabilește minimul de salariu atît de odios lui Bastiat și, în linii generale, se constată o anumită continuitate medie a muncii, astfel încît salariul, de pildă, se poate menține și atunci cînd profitul scade sau dispare chiar cu desăvîrșire pentru scurt timp. Dar aceasta nu înseamnă decît că, atunci cînd munca salariată este forma dominantă a muncii, baza producției, clasa muncitoare trăiește din salariu și în medie muncitorului îi este asigurată o oarecare permanență a posibilității de a lucra ca muncitor salariat. Cu alte cuvinte, avem aici o tautologie. Acolo unde capitalul și munca salariată constituie relația de producție dominantă, există și o continuitate medie a muncii salariate și, în aceeași măsură, o anumită fixitate a salariului pentru muncitor. Acolo unde munca salariată există, ea există. Și în aceasta vede d-l Bastiat o proprietate a-tot-compensatoare a muncii salariate!
A spune, apoi, ca în stadiul de evoluție socială care se caracterizează prin dezvoltarea capitalului producția socială în ansamblu este mai regulată, mai continuă, mai multilaterală, și că, în consecință, venitul elementelor ocupate în această producție este mai „fix“ decît acolo unde capitalul, adică producția, încă n-a atins această treaptă de dezvoltare, înseamnă a rosti o altă tautologie, care este dată o dată cu conceptul de capital și cu acela de producție bazată pe capital. Cu alte cuvinte, neagă cineva faptul că generalizarea muncii salariate presupune că forțele de producție au atins un grad de dezvoltare mai înalt decît acela atins pe treptele care au preces muncii salariate? Și cum ar putea socialiștii să formuleze revendicări mai înalte dacă n-ar porni de la faptul acestei dezvoltări mai înalte a forțelor de producție ale societății, generată de munca salariată? Aceasta este, dimpotrivă, premisa revendicărilor lor.
N o t ă, Prima formă în care salariul se manifestă ca fenomen general este solda, care apare în perioada de declin al armatelor naționale și al miliției civile. La început, înșiși cetățenii primeau soldă. Curînd însă locul lor a fost luat de mercenari, care nu mai erau cetățeni.
2) (Ne e peste putință să urmărim în continuare această înșirare de absurdități. De aceea îl părăsim pe d-l Bastiat.)
[III—7]
Scris în iulie 1857
Publicat pentru prima oară în revista „Die Nene Zeit“, Bd. 2, Nr. 27, 1903—1904
Se tipărește după manuscris
Tradus din limba germană
*1. — „om care întotdeauna are nevoie de ceva“. — Nota trad.
1. Schița — neterminată — despre economiștii vulgari Bastiat și Carey a fost scrisă de Marx în cursul lunii iulie 1857, după cum reiese din data indicata de el pe coperta caietului în care, în primele șapte pagini, este expusă această schiță. De la pagina 8 a aceluiași caiet urmează un text care este continuarea caietului II al manuscrisului principal din 1857—1858, intitulat „Critica economiei politice“ (vezi volumul de față, p. 223). Această continuare a caietului II a fost denumită de Marx „caietul III“ și poartă data: „29, 30 noiembrie și decembrie 1857“.
Deoarece în manuscrisul lui Marx schița neterminată „Bastiat și Carey“ poartă însuși titlul cărții (lui Bastiat) analizate în cuprinsul ei, e de presupus că Marx intenționase să scrie o amplă recenzie la respectiva carte, dar apoi, ajungînd la concluzia că aceasta nu merită o examinare mai amănunțită, a renunțat la intenția sa inițială și a lăsat neterminată schița.
Dar schița care ne-a rămas de la Marx depășește cadrul unei simple recenzii. În „Observațiile introductive“, cu care începe ea, Marx descrie în linii mari stadiul atins de economia politică burgheză contemporană lui. Aici Marx trasează pentru prima oară riguros cadrul economiei politice clasice, care a fost inaugurată la finele secolului al XVII-lea prin lucrările lui Petty și Boisguillebert, și al cărei sfîrșit a fost marcat de lucrările lui Ricardo și Sismondi în prima treime a secolului al XIX-lea. Cît privește economiștii burghezi care i-au urmat, ei sînt, după cum arată Marx, sau epigoni ai clasicilor, sau critici reacționari ai doctrinei lor. Lucrările economistului francez Bastiat si cele ale economistului american Carey reprezintă un exemplu de asemenea critică reacționară a clasicilor, și în primul rînd a lui Ricardo.
Titlul „Bastiat și Carey“ a fost dat de Marx în „Referate la propriile mele caiete“.
2. J. St. Mill. „Principles of Political Economy with some of their Applications to Social Philosophy“. In two volumes. London, 1848.
3. Th, Tooke. „A History of Prices, and of the State of the Circulation“. Volumes I—VI. London, 1838—1857.
4. Este vorba de capitolul al XIV-lea din ediția a doua a cărții lui Bastiat „Harmonies economiques“ (în această ediție, cartea are în total 25 de capitole).
Această secțiune a schiței neterminale „Bastiat și Carey“ începe în manuscrisul lui Marx la pag. 5. Pagina precedentă, a 4-a, a fost lăsată de Marx pe jumătate albă. E de presupus că după „Observații introductive“, care ocupă primele trei pagini și jumătate din pagina a 4-a și conțin o caracterizare generală a pozițiilor lui Carey și Bastiat, Marx intenționa să facă o analiză mai amănunțită a cărții lui Bastiat și să vorbească în special de primele ei 13 capitole, pentru ca abia după aceea să treacă la examinarea capitolului al XIV-lea. Dar această intenție a rămas nerealizată, Marx limitîndu-se să formuleze unele observații critice pe marginea tezelor fundamentale din acest capitol.
5. După părerea lui Bastiat, „casele de pensii ale muncitorilor“ urmau să fie create pe baza cotizațiilor plătite chiar de muncitori, deoarece numai în aceste condiții ele puteau fi în măsură să asigure gradul necesar de „stabilitate“ (Fr. Bastiat. „Harmonies économiques“. 2-me édition, Paris, 1851, p. 395).
6. Este vorba de absurdele construcții istorice-filozofice din cartea lui Proudhon „Système des contradictions economiques, ou Philosophie de la misère“ (Paris, 1846), pe care în 1847 Marx le-a analizat și ridiculizat în „Mizeria filozofiei“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 4, București, Editura politică, 1963, p, 65—179 și îndeosebi p. 71—74 și 125—129).
7. „Le Charivari“ — ziar satiric francez, de orientare burghezo-republicană; a apărut la Paris începînd din 1832; în perioada monarhiei din iulie s-a dedat la atacuri caustice împotriva cîrmuirii; în 1848 a trecut în tabăra contrarevoluției.
8. „Fiinţa supremă“ („l'Être suprème“) — astfel îl numea Voltaire pe dumnezeu pe care, spre deosebire de felul cum îl înfățișează așa-numitele religii „pozitive“, el îl prezenta ca principiu rațional impersonal care ar fi creat lumea, stabilindu-i legile și imprimîndu-i impulsul inițial, pentru ca după aceea să nu mai intervină în desfășurarea firească a fenomenelor.